Secretul menajerei 

Freida McFadden

The Housemaid’s Secret este o continuare care păstrează aproape toate elementele ce au făcut din The Housemaid un thriller extrem de popular — fapt care are legătură, paradoxală, atât punctul ei forte, cât și cât principala slăbiciune. Dacă primul volum ma captivat prin tensiunea sa întunecată și ritmul accelerat, aici am avut adesea impresia că descoperă aceeași structură familiară, reluată aproape cu pas.

Romanul o aduce din nou în prim-plan pe Millie, care continuă să lucreze ca menajeră și încă se luptă cu probleme financiare. Viața ei personală este stabilă doar în aparență: se află într-o relație cu Brock, un avocat care nu știe nimic despre trecutul ei, iar Millie nu pare îndrăgostită, ci mai degrabă mulțumită că nu este singură. În momentul în care pierde locul de muncă, primește sau ofertă de la Douglas Garrick, un specialist în tehnologie, care îi promite salariu bun și condiții decente, cu o singură cerință ciudată: să nu interacționeze cu soția lui, Wendy, care ar fi grav bolnavă. Disperată după un venit stabil Millie acceptă, dar dă seama imediat că lucrurile nu sunt nici pe departe așa cum par. Devine tot mai prinsă într-o situație ambiguă, să decidă dacă propriile riscă slujba și pentru a ajuta la femeie vulnerabilă sau dacă pot ignora ceea ce se întâmplă în casa libertatea Garrick.

Narațiunea alternează între două voci, una dintre ele fiind, desigur, Millie, iar această structură aduce dinamism, dar și o senzație inevitabilă de deja-vu. Dacă ai citit primul volum, recunoști imediat tiparul: un prolog înșelător, o perspectivă secundară care contrazice tot ce am crezut despre evenimente și un twist final menit să rețină toate presupunerile orașului. Deși acest joc narativ funcționează în continuare, surprizele nu mai au impact, tocmai pentru că sunt construite pe exact aceeași schemă ca în primul roman.

Apreciez însă că ritmul de lectură este la fel de alertă ca în cartea anterioară. McFadden știe să mențină interesul printr-o scriitură accesibilă și scene bine calibrate. Prologul este intrigant, personajele sunt suficiente de ambigue pentru a menține suspansul, iar sarcasmul lui Millie adaugă momente de umor care temperează tensiunea. Finalul, deși anticipabil într-o anumită măsură, reușește totuși să se închidă într-o manieră satisfăcătoare și coerentă.

Pe de altă parte, nu pot să trec cu vederea anumite slăbiciuni. Similaritatea structurală cu primul volum este atât de evidentă, nu o simți că citești sau rescriere, nu o continuare. Millie, care în primul roman era un personaj fascinant prin vulnerabilitatea și instinctul ei de supraviețuire, devine aici uneori repetitivă, indecisă și chiar iritantă prin felul în care îl tratează pe Brock. Scriitură este simplă — ceea ce nu este neapărat un minus pentru un thriller comercial — dar uneori devine prea explicită, cu mult prea multe anticipări și explicații care știrbesc din subtilitate.

Cu toate acestea, The Housemaid’s Secret rămâne o lectură plăcută, captivantă și ușor de parcurs. Este, în cel mai bun sens al cuvântului, un „popcorn thriller”: o carte care nu cere să fie analizată în profunzime, ci pur și simplu salvată. Deși primul volum rămâne net superior prin atmosfera sa mai întunecată și tensiunea mai autentică, această continuare a atingerii obiectivului — acela de a oferi divertisment rapid și o doză generoasă de suspans domestic.

În final, evaluează romanul cu,5 stele, pe care sunt dispuse să-i rotunjesc în sus fapte 3, că l-am citit într-o singură zi, fără să simtă nevoia să îl lase din mână. Chiar dacă nu reinventează formula thrillerului și nu se ridică la nivelul volumului inițial, The Housemaid’s Secret este o lectură antrenantă, perfectă pentru momentele în care ai chef de ceva alert și intrigant, fără pretenții literare excesive.

Andra Pavăl